V-am spus data trecută că îmi plăcea nespus de mult să ascult povesti romanesti pentru copii pe vinil. Aveam mai puțin de 5 ani când părinții m-au învățat cum să folosesc pickup-ul și aveam mare grijă să nu se zgârie plăcile sau să nu stric acul. După ce le ascultam, le puneam la loc în copertă.Îmi amintesc de o întâmplare amuzantă. Venise bunica de la țară în vizită și am rămas singură cu ea pentru că părinții mei erau la serviciu. Am văzut-o plictisită și am întrebat-o dacă vrea să îi pun muzică populară. A fost de acord, așa că m-am dus să iau vinilul cu Irina Loghin pentru că știam că îi place foarte mult. Am deschis pickup-ul și când să așez placa, bunica m-a prins de mână ca să mă oprească: “Nu umbla acolo! Nu ai voie!”. M-am uitat mirată la ea și i-am spus: “Bunică, eu știu să umblu și am voie să fac asta. Tot timpul ascult povești. Și mi le pun singură.” Ea încerca să mă convingă, repetând același lucru ca o moară stricată: “Ești mică și nu știi! Nu umbla! O să îl strici!” Doamne, a fost o “luptă” pe cinste. (Posibil să mă fi strâmbat la ea ca în fotografia din această postare.) Eu îi ziceam că am voie, ea îmi zicea că nu am voie, că sunt mică și că o să mă certe tata. Când am auzit “o să te certe tata” am început să râd. Tata nu mă certa niciodată. Tata știa că pot să mă descurc și singură. Tata mă învăța cum să folosesc diverse aparate. Tata m-a învățat cum să bat cuie. El nu voia ca eu să depind de el să îmi satisfac nevoia și plăcerea de a asculta povești. Așa că i-am spus bunicii că o să o sun pe mama la serviciu, ca să se convingă că nu mint. Zis și făcut. Am sunat-o pe mama și i-am dat-o la telefon pe bunica. Mama i-a explicat că am voie să umblu la pick-up și că nu o să stric nimic, să stea liniștită. Chiar și așa, nu prea a stat liniștită. Când a ajuns tata acasă, s-a repezit să îi spună “isprava” mea. Tata a izbucnit în râs și i-a spus: “Mădă știe să umble mai bine decât mine la pick-up.” Ea tot nu înțelegea cum de un copil putea să umble la lucruri de oameni mari. Mă rog, bunica era genul acela de tanti care, atunci când vedea un copil în cărucior, la 20 grade, fără căciulă în cap, certa părintele că nu a înfofolit copilul și că acesta o să răcească.

De asemenea, îmi plăcea mult să îl ascult pe tata cum îmi povestește imaginile de pe diafilme. Era foarte creativ și foarte amuzant. Mă învățase cum să tai capetele deteriorate de la filme și cum să îmi pun singură difilmele în aparat. Îmi plăcea să mă uit și singură la imagini și să îmi amintesc ce mi-a povestit tata despre ele. Dar nu era atât de amuzant. Preferam compania lui.

Am fost foarte norocoasă să am acasă un magnetofon. Cel mai mult îmi plăcea când ne strângeam mai mulți copii la noi acasă și mama ne înregistra când recitam pe rând poezii și cântecele. Ai mei m-au învățat să folosesc și acest aparat. Era plăcut să ascult din când în când înregistrările. (Noroc cu tehnologia, că am reușit să transpun înregistrările în fișiere mp3. Le am și acum. Ce amintiri frumoase!)

Maria Montessori a definit patru etape ale dezvoltării umane, de la naștere până la vârsta de douăzeci și patru de ani. Motto-ul primului plan al dezvoltării (de la 0 la 6 ani) este ”Ajută-mă să fac singur”. ”Dorința de a ne simți capabili, competenți este una dintre cele mai puternice emoții umane, iar din ea derivă încrederea în forțele proprii, sentimentul de independență și stima de sine, acel <<pot, sunt capabil, sunt valoros, cei din jurul meu au nevoie de mine, munca mea este importantă și cu ajutorul ei pot transforma mediul înconjurător/ lumea>>. Încurajându-i pe cei mici să realizeze singuri ceea ce își propun le oferim și lor șansa de a trăi acest sentiment. Înseamnă mai mult decât a îi învăța să se descurce singuri: le dăm astfel posibilitatea să își dezvolte la rândul lor încrederea în forțele proprii, sentimentul de independență și stima de sine, ca trăsături de bază ale adultului de mai târziu. [...] Din păcate uneori tendința este de a proteja prea mult, de a face în locul copilului lucruri pe care de altfel acesta le-ar putea realiza singur. Aceasta în special deoarece un adult va identifica oricând cu ușurință momentele în care copilul ”va greși” și reacția sa este să îl ferească de acele momente neplăcute: având cele mai bune intenții el intervine astfel în procesul de învățare și împiedică derularea firească a unei secvențe esențiale pentru copil: experiență proprie-exersare-concentrare-eșec și în final realizarea a ceea ce și-a propus și sentimentul propriei competențe, bucuria reușitei.” - Alina Fekete

Voi cât de mult le dați copiilor posibilitatea să facă singuri unele lucruri? Ideal al fi să nu facem în locul copiilor, lucrurile pe care le-ar putea face și singuri, evident în funcție de vârsta pe care o au.