Sa ai o zi bună!
Sa ai o zi buna este o alegere! Vrei să știi cum este posibil sa ai o zi bună când totul merge pe dos? Citește mai jos.
Îmi place foarte mult să citesc e-mailurile primite de la Starea Nației și de asemenea, vizionez când am timp și materialele lui Dragoș Pătraru de pe Youtube. Datorită lui am descoperit o carte („Revoluția Glucozei” de Jessie Inchauspe) care m-a ajutat să-mi schimb alimentația și am slăbit 10 kg (soțul meu a slăbit peste 20 kg). Îi sunt foarte recunoscătoare! Vă spun sincer că nu citesc absolut tot ce scrie el în e-mailuri. Nu mă interesează politica și asta pentru că mă enervez ușor când văd cum își bat alții joc de noi și de țara asta. În fine, nu despre asta e vorba. Îmi place să citesc poveștile lui și recomandările de cărți. Am o colecție impresionantă de cărți și sper să ajung să le citesc pe toate. Recunosc și faptul că am cumpărat cartea scrisă de el, dar încă nu am apucat să o citesc. Dar cum să îi vină rândul, dacă numai ieri am comandat 18 cărți de parenting și psihologie? Dar nu despre Dragoș Pătraru este vorba și nici despre Starea Nației și nici despre sutele de cărți din biblioteca mea. În cazul în care te-a bătut gândul... nu, nu sunt plătită să îi fac reclamă. Dar când găsesc ceva interesant în cărți sau în sutele de e-mailuri pe care le primesc zilnic, simt nevoia să împărtășesc și cu alții. Și cel mai interesant este cum Universul îmi trimite, exact atunci când am nevoie, acele cuvinte esențiale pentru mine. De data aceasta, ele au fost transmise printr-un e-mail de la Dragoș. De multă vreme „mă lupt” cu dezvoltarea mea personală și am făcut progrese mari.
V-am spus de multe ori că Recunoștința a fost acel sentiment cu care am făcut cunoștință târziu... mult prea târziu (2021), dar care mi-a schimbat viața. Și atunci când l-am descoperit și am simțit pe pielea mea magia lui, mi-am dorit să îl trasnmit și altora. „Dar cum să fac asta? Dacă aș fi cunoscut acest sentiment magic din copilărie...” Așa mi-a venit o idee și am primti inspirație Divină să scriu povești educative pentru copii, prin care să le transmit valori importante de viață precum bunătatea, iubirea, curajul, prietenia, generozitatea, dar mai ales Recunoștința. Pentru că este mult mai simplu să aprofundezi un sentiment dacă îl cunoști de când ești mic.
În cartea „Poveștilă și cele 7 pene magice” îi învăț pe copii cum să-și schimbe starea „Atunci când nu ai o zi bună sau ești furios pe cineva poți fi recunoscător pentru trei lucruri și starea ți se va schimba. Te poți liniști dacă respiri adânc de 3 ori.”. Și aici începe povestea mea (nu cea faină pe care ți-am promis-o la început).
Am avut o perioadă în care eram cu moralul la pământ, furioasă din cale afară, nimic nu îmi ieșea și mă enervam din orice. Eram ca un arc în tensiune, gata să arunce săgeți în stânga și în dreapta. „Ce ai? Nu mai funcționează magia? Tocmai tu, care propovăduiești copiilor astfel de lucruri, nu reușești să te aduni? Nu reușești să faci ceva ca sa ai o zi bună?” am fost întrebată de cineva. Nu cred că exact acestea au fost cuvintele și nu știu dacă au fost atât de acide, dar eu așa le-am simțit și așa au răsunat în mintea mea. „Ei bine... sunt zile în care mai uit... sau nu îmi iese la fel de bine... dar asta nu înseamnă că nu sunt mai bine decât aș fi fost acum 5 ani când nu cunoșteam nimic despre asta. Și popa predică ceva la biserică, deși nu e vreun sfânt.” am răspuns. Și cred că asta înseamnă evoluție și dezvoltare personală. Acum cunosc tehnici care nu mă lasă să stau în depresie 1 an... ci maxim 3 zile într-o stare de semi-depresie (cum îmi place mie să îi spun). Nu am nevoie de psihologi sau terapeuți, ci pot să mă mobilizez singură să îmi schimb starea. Revenind la povestea mea... m-au durut acele vorbe și m-au făcut să mă frământ zile în șir. Am vrut să renunț la scris. A intervenit și sabotorul șef pe numele lui de scenă „Sindromul impostorului”: „Cine sunt eu să fac asta?”, „Cine sunt eu să le dau lecții copiilor?”, „Cine sunt eu să le dau părinților sfaturi dacă eu nu am copii?” (pe asta am auzit-o și în realitate). Până la urmă am realizat că și psihologii au probleme, deși te învață pe tine cum să le depășești. Așa că am trecut peste și am scris un articol despre această situație, dar nu l-am publicat. Era destul de acid (mi-a zis și soțul când i l-am citit) și cred că a fost mai mult o refulare a emoțiilor mele din acel moment.
Răsfoind ieri agenda cu idei de postări, am dat peste ce am scris la acel moment și mă gândeam să îl adaptez puțin, să sune mai prietenos. Era vorba despre cum am reușit, cu greu și multă muncă, să aleg cum să îmi fie ziua, ce las să intre în viața mea și ce nu (îmi iese de cele mai multe ori). Și cum Universul răspunde mereu, astăzi a venit e-mailul de la Dragoș Pătraru în care el scria: „Parte din procesul ăsta atât de greu de schimbare a minții în cazul meu a fost și să îmi impun să am grijă unde îmi pun atenția și energia, să nu mă mai las antrenat în tot felul de discuții care să-mi strice buna dispoziție și mai ales să înțeleg că depinde de mine cum mă simt în fiecare zi. Nu am ajuns vreun călugăr zen, dar față de cum eram acum douăzeci, acum zece, chiar și acum cinci ani, am făcut progrese foarte mari. Eram genul de om care se lua foarte în serios și a cărui zi putea fi dată peste cap de orice: o mică șicană în trafic, o remarcă nepotrivită a cuiva, opinia cuiva despre ceea ce fac eu. Ajungeam să nu mai pot face nimic altceva, nu eram capabil să-mi direcționez atenția acolo unde conta și eram cuprins de nervi și de ură. Și mi-a luat foarte mult să reușesc să mă controlez, să nu-i mai judec pe ceilalți atât de dur, să nu mă mai judec pe mine atât de dur, să nu mai fiu răzbunător, să nu mă mai simt superior, să las lucrurile neimportante să treacă pe lângă mine. Și mă bucur nespus să fi reușit să mă schimb atât de mult practicând recunoștința. Nu mulți au acest lux. E, mi-am dat seama că, în cele mai multe situații, avem zilele pe care decidem noi să le avem. [...] cea mai mare provocare mi s-a părut (încă e în unele zile) să pot să trec de la o figură încruntată aproape tot timpul la una senină, care să arate bucurie și recunoștință. E uimitor cât de mult contează asta. Încearcă, dacă nu mă crezi. Trebuie doar să încerci să fii prezent în viața ta. Și când realizezi că te încrunți, că ai o față supărată, abătută, îndreaptă-te de spate, inspiră de câteva ori adânc și pune pe fața aia un zâmbet larg. O să ai o zi bună! Cum ziceam, nici mie nu-mi iese mereu, dar îmi iese din ce în ce mai des. Cum spune Sapolsky în cea mai recentă carte, Determined, să privim ideea de liber arbitru cum o privim pe cea de mindfulness. Adică, dacă faci meditații sau yoga nu înseamnă că devii un om care știe cum să fie prezent în fiecare secundă în viața lui, unul care nu se mai enervează niciodată. Nu, dar vei fi o persoană care reușește să aibă măcar un moment pe săptămână în care să fie prezentă și conectată cu tot ce e în jur. Apoi, cu timpul, reușești să ai două, apoi încă două și tot așa.”
Nu-i așa că a venit la fix? Nici nu mai trebuie să transcriu și să refac textul pentru că am dat copy-paste la ce a spus el. De ce? Pentru că a spus-o foarte bine. Poate mai bine decât aș fi făcut-o eu. Dar povestea faină despre cum poți să ai o zi bună acum urmează, așa cum ți-am promis și așa cum mi-a promis și mie Dragoș în e-mail: <<Povestea promisă e despre asta și îi aparține lui Nate Zinsser, autorul cărții The Confident Mind (urmează să fie tradusă la Pilot Books).
Răzgândește-te sa ai o zi bună!
„Spre finalul studiilor mele de doctorat de la Universitatea din Virginia am participat la o conferință care avea loc în New Orleans, Louisiana. La fel ca toți ceilalți studenți, participam la conferințe ca să asist la prezentări, să cunosc alți studenți și să-mi prezint CV-ul în speranța că aveam să primesc o ofertă de muncă după ce terminam doctoratul. Și, la fel ca toți ceilalți studenți, nu aveam mulți bani la vremea aceea și asta însemna că nu-mi permiteam opțiunea să mă cazez la hotelul unde se ținea conferința. Din fericire, aveam un prieten în New Orleans, care m-a găzduit bucuros în cele două zile, așa că, în plus față de prezentări, cunoaștere și oferirea de CV-uri, am putut să mă bucur de mâncarea și viața de noapte a orașului cu un ghid local. Dar cea mai vie amintire din acea excursie, care mi-a rămas în amintire mai mult de treizeci de ani, nu a fost nici conferința și nici serile în oraș cu prietenul meu. A fost călătoria cu autobuzul, din cartierul de unde stăteam până la locul conferinței sau, mai precis, șoferul acelui autobuz. În dimineața conferinței am așteptat autobuzul care să mă ducă în centru, fără să mă gândesc la ceva neobișnuit sau memorabil. Dar, cum am urcat în autobuz, șoferul m-a primit ca și cum eram un tovarăș pe care nu îl mai văzuse de multă vreme. „Bună dimineața” mi-a strigat, cu un zâmbet larg. „Ce mai faci? Mă bucur să te văd!” Știam câte ceva despre ospitalitatea celor din sud, dar, chiar și pentru New Orleans, prietenia lui părea un pic exagerată. M-am așezat și am scos un teanc de lucrări pe care trebuia să pun note, dar, după trei minute, au mai urcat încă doi pasageri și au fost primiți cu aceeași bucurie: „Bună dimineața! Ce mai faceți? Mă bucur să vă văd!” După încă trei minute, la altă stație, s-a întâmplat la fel: „Bună dimineața! Ce mai faceți? Mă bucur să vă văd!” Ce pățise omul, băuse prea multă cafea în dimineața aia? Atunci când au urcat trei băieți de școală, după alte câteva minute, au fost primiți la fel de călduros și apoi întrebați cu severitate: „V-ați făcut temele? Nu vă suiți la mine în autobuz fără toate temele făcute.” Copiii au zâmbit și au dat din cap. Cred că erau deja obișnuiți cu o astfel de primire. Oricât de amuzante au fost saluturile șoferului, momentul de neuitat a venit după ce a intrat pe un bulevard mai larg și a prins viteză. Privind în oglinda retrovizoare, cu același zâmbet cu care întâmpinase pe toată lumea, șoferul a făcut următorul anunț pentru tot autobuzul: „Bună dimineața tuturor! Este o zi frumoasă în New Orleans! Sper să aveți cu toții o zi bună! Dacă aveți o zi proastă, RĂZGÂNDIȚI-VĂ și aveți o zi bună!”. Acel îndemn simplu, RĂZGÂNDIȚI-VĂ, m-a lovit drept în moalele capului. Mă uitam la mine, un absolvent care pregătea un doctorat în psihologia performanței umane, pe care un șofer de autobuz l-a învățat ceva la fel de valoros ca orice altceva citit în cărți sau în articole de specialitate – dacă ai o zi proastă, RĂZGÂNDEȘTE-TE și ai o zi bună! După mai mult de treizeci de ani, acea voce și acel mesaj încă îmi răsună în urechi. Gândește-te de câte ori ai folosit expresia „Răzgândește-te” și te-ai gândit ce înseamnă de fapt expresia asta. De câte ori ai auzit pe cineva spunând „m-am răzgândit”? De câte ori te-ai „răzgândit” și ai hotărât să îți iei o salată la masa de prânz în loc de un sandvici sau ai ales o altă pereche de pantofi înainte să ieși din casă? Să recunoaștem, ne „răzgândim” de zeci, dacă nu de sute de ori, pe zi. Dar te răzgândești vreodată așa cum a recomandat șoferul de autobuz? Schimbi vreodată gândul „Am atâtea de făcut și sunt toate grele” cu „Hai să văd cât de multe reușesc să fac” sau „Sunt pornit să termin totul până la sfârșitul zilei”? Te răzgândești de la „Fir-ar să fie, nu putem marca contra ăstora” la „Să fim călare pe ei și să-i vedem dacă ne pot opri”? Atunci când „te răzgândești” așa cum a sugerat șoferul de autobuz, ieși din ciclul de degradare al interacțiunii dintre gândire și performanță și urci în ciclul de succes. Iată Prima Victorie. O vreme am fost jenat să recunosc în sinea mea că poate șoferul știa mai multe despre încredere și psihologia succesului decât mine și ajuta mai mult oamenii decât o făceam eu. Dar apoi M-AM RĂZGÂNDIT. M-am gândit cât de grozav era că în New Orleans călătorii de pe o linie de autobuz primeau acea întâmpinare, în fiecare dimineață, cât de grozav era că elevilor li se reamintea să fie responsabili și să-și facă temele în fiecare zi. Iar atunci când uraganul Katrina a lovit New Orleans, în 2005, la cincisprezece ani după ce îl întâlnisem, m-am gândit cât de probabil era ca același șofer, al cărui nume nu l-am știut niciodată, dar ale cărui chip și voce nu le-am uitat, să ajute oamenii să ajungă în zone sigure, după ce orașul fusese inundat. Mi l-am imaginat oferind sticle de apă pe arena Superdome, după ce fusese transformată în adăpost de urgență, sau să ajute victima unui accident să fie transportată în ambulanță, în timp ce-i încurajează pe toți să se răzgândească de la disperare la speranță, pentru a obține o Primă Victorie în cele mai grele vremuri. Morala poveștii: nu ai nevoie de studii aprofundate de psihologie ca să obții Prima Victorie, trebuie doar SĂ TE RĂZGÂNDEȘTI.”>>
Gata! Aici se încheie postarea mea lungă. Sper că ți-a fost de folos.
Alege să ai o zi bună!
Cu zâmbet și recunoștință,
Madi
